Ce bine e cand totul se termina cu bine! Dar pana sa ajungem aici a fost un drum nu lung, dar foarte stresant.
In postarea trecuta va descriam ce se intampla inainte de operatie, acum va voi descrie prin ce trebuie sa treceti in ziua operatiei.
Dupa cum va spuneam, operatia de hernie inghinala a baietelului meu de 2 ani si 4 luni a fost programata joia trecuta, destul de tarziu, dupa-masa la ora 18. Ora m-a bulversat putin, ma gandeam cum tin eu copilasul flamand atata vreme. Ce reguli mi s-au dat in legatura cu alimentatia? Mi s-a spus ca nu are voie sa manance cu 6 ore inainte de operatie, si apa nu a mai avut voie cu 4 ore inainte. Am respectat cu exactitate aceste cerinte, si desi m-am asteptat sa-mi rupa sufletul cerand mancare sau apa si eu sa nu-i pot da, nu mi-a cerut saracutul deloc. Recunosc ca nici eu n-am mai mancat sau baut apa dupa, nu am putut sa mananc stiind ca baietelul meu nu poate sa manance si e flamand. Asta nu e neaparat un lucru bun, noi ca parinti trebuie sa fim puternici si sa-i ajutam si nu prea putem asta daca si noi suntem lesinati. De la ora 11 jumatate pana a doua zi dimineata la 7 nici eu n-am mai bagat altceva in gura, doar un pahar cu apa si recunosc ca si asta mi-a cam provocat o stare de lesin. In concluzie incercati sa nu faceti ca mine si strecurati-va macar o bucatica de ciocolata in poseta, ca sa va dea putere, ca aveti nevoie.
La ora 16 am intrat in clinica, ni s-a spus sa ajungem cu aproximativ doua ore inainte de operatie. Am ajuns impreuna cu soacra, astfel ca pana ei au asteptat in hol, eu am fost la biroul de contracte sa-i fac internarea. Ne-au dus in salon unde micutul a inceput joaca. Cred ca totusi stia ca urmeaza ceva pentru ca nu avea cum sa nu-mi simta agitatia si de cateva ori nu am putut sa ma abtin si am plans in prezenta lui. I-am spus ca mergem la hotel, chiar nu am stiut cum sa-i explic. Ca bagaj am pus hainute pentru el (aveti grija ca in clinici e foarte cald asa ca sunt utile hainute mai subtirele, chiar cu maneca scurta am avut noi. Pentru adulti nu e nevoie de nimic, primesti de acolo pijama si papucei, pasta si periuta de dinti. Va sfatuiesc sa luati mai multi pampersi decat va ganditi ca aveti nevoie pentru ca dupa operatie sunt hidratati prin perfuzie si o sa faca mult pisu. Luati-va si multe jucarii, inainte de operatie ca sa se simta in mediul lui e bine sa-i fie aproape jucariile preferate, ca incepe joaca si nu realizeaza unde se afla. Cu jumatate de ora inainte de operatie vine o asistenta sa-l monitorizeze si-l pune la aparatul unde se verifica pulsul. Este un cablu legat la un monitor, cablu care are in capat o clema care se pune pe deget. Normal ca la inceput nu a vrut, dar pentru ca ne-am pus noi inainte si incercam sa radem, am transformat totul intr-o joaca si singur si-a pus clema pe deget.
A venit si anestezistul care a incercat cat a putut sa se imprieteneasca cu el. Nu a prea reusit astfel ca a trebuit ca eu sa-l duc in sala de operatii. Nu stiu ce sfaturi sa dau parintilor care urmeaza sa faca asta, e cel mai greu lucru ce a trebuit sa-l fac, sa-l duc in brate acolo si sa il dau din mana sa fie operat. Momentul in care mi l-au smuls din brate ca sa-i faca anestezia a fost groaznic. Oricum v-ati pregati, tot va fi un moment dificil. Am izbucnit in plans si am fugit pe hol, de unde nici nu am mai putut pleca. Il auzeam cum plange si simteam ca lesin. Mi-au amortit mainile si picioarele si daca nu ma puneam pe jos cred ca as fi lesinat. Acolo jos am ramas pe toata perioada operatiei. Daca la inceput mi s-a parut o treaba masochista sa stau acolo sa aud ce-i fac, dupa ce l-au conectat la aparat si-i auzeam bataile inimii am simtit ca macar 10% sunt mai linistita. Am stiut ca atata timp cat aud asta, el e bine. In timpul asta ma gandeam ca oare e bine ca l-am dus la operatie, ca oare chiar era necesara? Daca nu avea hernie si l-am operat degeaba? Sunt intrebari care imi zburau prin minte. La 18,10 au inceput anestezia, la 18,20 a venit chirurgul in sala, era insotit de un alt chirurg, am inteles ca la orice operatie sunt intotdeauna doi chirurgi. Ii auzeam cum vorbeau intre ei dar nu intelegeam ce spun. Ma gandeam ca atata vreme cat ei vorbesc linistiti operatia decurge bine. La 18,45 deja chirurgul multumea echipei, astfel am socotit eu ca operatia a tinut maxim 20minute. Au iesit pe hol si s-au speriat cand m-au vazut pe jos. Nu eram aruncata pe jos, doar stateam pe jos, in fund, cu capul in maini. Am avut tot timpul telefoanele in buzunare, dar nu am putut sa scriu celor de afara niciun mesaj, nu aveam putere in maini.
Chirurgul mi-a spus ca a fost bine, eu ca o nebuna l-am intrebat: "Chiar a fost hernie?" La care mi-a raspuns ca a fost si chiar era mare. Intr-un fel mi s-a luat o piatra de pe inima, dandu-mi seama ca am facut ce-a fost mai bine pentru el. Auzeam apoi cum il trezeste din anestezie, care a fost totala. Atunci m-am dus spre el. Il aducea anestezistul in brate. Asta e iar un moment de cotitura pentru mama, sa-l vezi asa de lesinat, sa-i vezi hainutele cu betadina, care parea ca e sange...Atunci iar era sa lesin, dar ceva mi-a dat putere, instinctul de aparare al mamei, care m-a tinut in picioare sa-l pot ajuta. Plangea tare, parea in alta lume, speriat.
L-a dus in salon si i-au legat perfuzia , fluturasul il avea deja pus din timpul operatiei (mi-a spus anestezistul ca i l-au pus cand era anesteziat, astfel ca nu a simtit). Si-a revenit foarte greu, in sensul ca era foarte, foarte agitat. Plangea, desi stateam intinsa in pat sa-l tin in brate, il mangaiam pe frunte si-i spuneam linisteste-te puiule ca mama e aici. Incerca sa se aseze in fund si sa-si smulga perfuzia. Dupa jumatate de ora de lupta, si-au dat seama ca trebuie sa-i dea ceva sa-l linisteasca. I-au dat o injectie in fundulet, nu stiu cu ce si dupa cateva minute s-a linistit, dar nu a adormit.
Nu stiu ce sa va spun, ma asteptam ca dupa operatie sa-si revina imediat, citeam pe net ca dupa operatia de hernie, copiii sunt trimisi la 3-4 ore acasa, ca le da dulciuri si inghetata. La noi nu a fost asa, din pacate. Abia dupa injectia aia s-a linistit dar statea in bratele mele si doar clipea. Nu prea reuseam sa vorbesc cu el. Din cand in cand incerca sa-si mai scoata fluturasul din mana. I-am explicat tot timpul ca fluturasul trebuie sa ramana acolo si ca daca-l scoate, asistenta va trebui sa-i puna fluturasul din nou si ca-l va durea. Cred ca pana la urma a inteles, sau a obosit, ca incercarile sa-l scoata erau tot mai rare. Abia dupa ora 22 am reusit sa mai comunicam, trebuia sa am grija cum il tin in brate sa nu-i apas pe perfuzie. De dormit eu nu am prea dormit, legate cred ca el a dormit maxim 3 ore. Nu-l durea, ca a primit tot timpul calmante, dar era agitat. Toata noaptea am fost supravegheati de asistenta de garda, nu treceau 20 de minute sa nu vina sa ne verifice sau sa-i verifice perfuzia. Desi am avut la mine o bratara pe care doar printr-o apasare o alertam si ar fi venit, nu a fost necesara, deoarece asistenta de garda a fost extraordinara, intra saraca tiptil in salon sa nu ne trezeasca. Eu puteam sa-mi indeplinesc din plin rolul de mama, adica sa-i fiu aproape psihic si fizic, de restul s-au ocupat cei din jur.
Din aceste motive am ales clinica pentru operatie. Am putut sa fiu 100% alaturi de el, nu a trebuit sa fug la farmacie sa-i cumpar medicamente, nu a fost nevoie sa caut pe coridoare asistente care sa ma ajute, nu a fost nevoie sa stau cu banii in buzunar ca sa dau in dreapta si-n stanga. Dimineata pe la 7 a avut voie sa manance, la inceput a mancat niste biscuiti, apoi ne-a venit micul dejun, fiecare a avut altceva de mancare, el ceva mai usor ca era dupa operatie, eu ceva mai consistent. Tot timpul am glumit pe tema mancarii din clinici. Daca in spitale apartinatorii vin cu mancare la pacienti, in clinici pacientii dau apartinatorilor. Cand am nascut stiu ca aveam atata mancare ca ii dadeam si sotului sa manance. La fel a fost si acum. Deja a doua zi a fost mai usoara, desi era inca legat la perfuzii si nu avea voie sa se dea jos din pat. Pana la ora 15 cand am plecat acasa a primit prin perfuzie calmante, antibiotic, hidratant, antivomitiv. Stiam ca a primit si antivomitiv, astfel ca noaptea am fost atenta sa stea pe o parte sa nu vomite, dar nu eram atat de stresata din cauza asta deoarece stiam ce i-au administrat.
Inainte sa plecam i-au schimbat pansamentul si doctorul mi-a spus sa-i dau doar nurofen daca se plange ca-l doare. Credeti-ma ca i-am dat doar in seara aceea si dimineata urmatoare (desi nu a zis ca-l doare) si din ziua a treia nu i-am mai dat nimic pentru durere. Deja din prima zi acasa, a inceput sa sara prin pat de innebuneam de ingrijorare si sa se joace ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Eu eram inca marcata si nu puteam sa-mi revin, el parca nici nu ar fi fost implicat. Vineri eram acasa, luni a trebuit sa mai mergem sa-i schimbe pansamentul si miercuri, la sase zile de la operatie deja ii scoteau firele.
Cand l-am intrebat daca mai mergem la "hotel" a spus ca da, ca merge la d-nele dragute. Si eu care credeam ca o sa ramana marcat dupa operatie...Cand sunt atat de mici, singurii marcati de evenimente dureroase ca acesta ramanem noi, parintii. Orice operatie este dificila, degeaba spun cei din jur "operatii usoare", sfaturi altele decat sa va descriu ce am simtit eu si cum a decurs la noi operatia nu am cum sa va dau. O sa fie greu psihic, singurul lucru la care sa va ganditi e ca ei sufera atunci, dar dupa uita si ca e pentru binele lor. Si voi suferiti mult timp inainte de operatie, in timpul ei si perioada lunga dupa, dar pana la urma totul trece si incet, incet ne revenim si noi.
